Studenţie cu peripeţii

Cum a început totul

 

Pur şi simplu habar nu aveam la ce facultate să merg. Se apropia sfârşitul clasei a 12-a, iar eu mă uităm pe pereţi. Nici măcar examenul de bacalaureat nu mă stresa. Ştiam oricum că îl voi trece cu bine. Iniţial am vrut să dau la fizică, dar din moment ce am avut un profesor cam nesuferit m-am lăsat păgubaşă. Am decis să nu-mi mănânc nervii din cauza că mă stresa încă de la începutul anului să învăţ, să învăţ, să învăţ.

Într-o zi, pe când el prezenţa nu ştiu ce, în laboratorul de fizică, a luat o scurtă pauză să ne întrebe pe toţi cei ce şi-au exprimat dorinţa de a da bacul la fizică, dacă ne-am apucat de învăţat. N-am mai suportat stresul constant din partea lui, aşa că aproape am ţipat la el răspunsul: “Dau la info!”. A urmat o scurtă pauză, apoi pe faţă i s-a aşternut un zâmbet tâmp. “Ha! Ai pierdut, bătrâne!”

Şi uite aşa m-am apucat de învăţat la informatică. Am găsit un meditator, bineînţeles. Un prof de universitate super de treabă şi deştept, care bineînţeles că ne-a învăţat exact chestii mai uşoare pe care nu le-am făcut la clasă. Mergeam la meditaţii cu alte 2 colege de clasă. De fiecare dată profesorul ne oferea ceai şi biscuiţi şi ne punea muzică simfonică la pickup. Voia defapt să se laude cu colecţia lui de viniluri. Oricum, ne-a învăţat mult mai multe decât am învăţat în 4 ani de liceu. Fiind şi mai tânăr, gândea altfel, explica altfel, nu ca şi profesoara de la clasă care ştia doar o singură rezolvare a unei probleme, şi aia învăţată mot-a-mot din manual. Bun!

Tot nu am rezolvat cu facultatea! Unde să merg? Ce să fac? Info, clar nu! Chiar dacă îmi plăcea profesorul de meditaţii, nu-mi plăceau deloc problemele cu “do while”.

Într-o zi veni şi salvarea mea. Oarecum. “Hai la facultate în Anglia!” Mi-a spus un coleg de clasa. Pe vremea aia eram buni prieteni şi în alte circumstanţe probabil puteam fi mai mult. Mă rog, nu despre asta e vorba. “Ok” zic eu, luând idea că pe o glumă. În orice caz, mi-am ocupat timpu cu “plecatul în Anglia”, aşa că nu m-am mai gândit la alte obtiuni.

A urmat să-mi explice ce şi cum. Urma să aplicăm prin intermediul unei firme din Bucureşti, unde urma să susţinem şi un examen de engleză.

După un drum la Bucureşti, pentru o consiliere, am ajuns acasă cu o broşură despre facultate. Am tot răsfoit-o până ce am găsit un curs care mă atrăgea. Un curs care în România nici nu există. Urma să scriu o scrisoare în care să menţionez motivele şi dorinţa care m-ar face un candidat bun pentru un loc la acea universitate.

După câteva luni am fost acceptată, iar examenul de engleză l-am trecut din prima.

Am rezolvat şi cu facultatea!

 

Şi am plecat

 

Am fost 4 din clasă care am aplicat şi am fost acceptaţi la aceeaşi facultate, eu fiind singra fată. De ce trebuie să fiu, singura fată, în toate situaţiile? Mă rog.

Ideea era să găsim o casă unde să stăm toţi patru. Slabe şanse. Fiecare cu ale lui, până la urmă. Nu am reuşit să ne înţelegem. Până la urmă eu am început să mă înţeleg din ce în ce mai bine cu colegul care era puţin ofticat fiindcă el a trebuit să dea din nou examenul de engleză. Oricum l-a luat.

Până la sfârşitul anului aveam deja glume la care doar noi doi râdeam.

Numele lui e Bogdan, şi chiar l-am întrebat dacă pot să-i folosesc numele. Mi-am zis să-l avertizez din timp dacă am de gând să-l fac de râs. Eh, glumesc.

Venise şi ziua când trebuia să plecăm. 17 Septembie 2011. N-o să uit niciodată acea dată.

Eram terifriata de avion. Mai ales că am probleme cu urechiile la diferenţe de presiune. Am făcut check-in-ul, ne-am îmbrăţişat părinţii şi duşi am fost. Bineînţeles că am stat la geam. Voiam să văd clovnul ăla cum îşi menţine echilibrul cu ajutorul unei umbrele viu colorată, dar nu a apărut.

Ne-am aşezat pe locurile noastre, iar în timp ce stewardesa dădea din mâini, eu mi-am pus centura de siguranţă. Eram aşa captivaţi de informaţiile ce ni le prezenta.

Bine, probabil Bogdan era mai captivat de zâmbetul ei. Sau mai de grabă de eşarfa de deasupra decolteului.

După ce şi-a încheiat numărul, stewardesa s-a aşezat la locul ei, iar avionul se pregătea de decolare, mergând cu viteză înainte. Inima mi s-a urcat în gât. La propriu. Când în sfârşit a decolat, am ameţit, iar urechiile au început să mă doară. Fir-ar ea de presiune! Parcă trebuia să fie ok şi în cabină! Mda, sensibila de mine. După câteva tentative de a casca am reuşit să-mi desfund urechiile. Un coşmar!
Apoape 4 ore mai târziu coboram în Luton, de unde aveam autobuz de legătură spre Londra. Bagaje peste bagaje, stres şi oboseală. În Londra ne-am întâlnit cu nişte prieteni de famile de-ai lui Bogdan, care spre bucuria noastră, ne-au adus de mâncare. Mai sunt şi oameni cumsecade în lumea asta.

De la Londra am luat un autocar spre minunatul Sunderland, oraş ce urma să ne devină casă. Vreo 6 ore am făcut pe drum. Şase ore!!! Am tâmpit, la propriu. La fiecare oprire coboram din autocar să ne dezmorţim oasele, dar şi să îngheţăm de mama focului în clima fenomenală a Angliei, ce se dovedea şi mai necruţătoare cu cât ne apropiam mai mult de nord.

În sfârşit, am ajuns în Park Lane, aşa se numea staţia unde opreau şi autocarele şi autobuzele din oraş. O maşină roşie ne aştepta, iar un domn cumsecade ieşise din ea sa ne întâmpine.

 

Unde am aterizat?

 

Cu câteva săptămâni înainte să placăm, Bogdan intrase în contact cu un tip de la o agenţie ce se ocupa cu închirierea de apartamente. Landlord, cum se numeşte defapt. Adică, o agenţie care avea multe apartamente proprietate şi le închiria la fraierii de studenţi. Fiind un oraş universitar, toţi profitau de studenţii străini, oferidu-le cazare cât de cât decentă (să nu folosesc alte cuvinte) la nişte bani, care, pentru noi, românii erau mult prea mulţi. O să ajung şi la condiţiile din casă…

Bun!

Am ajuns în Park Lane şi de acolo ne-a luat domnul de care v-am spus mai sus. Ne-a dus la o casă cu 2 etaje. Era beznă afară deci nu-mi prea dădeam seama unde eram şi ce vedeam.

Am intrat în casă, am făcut cunoştinţă cu 2 sau 3 dintre colegii de casă, apoi am urcat la primul etaj, unde am fost îndrumaţi la ultimele 2 uşi de pe hol. Bine că măcar eram unu lângă altu, în caz că se întâmplă ceva.

Am semnat contractele de închiriere, apoi am plătit avansul ce a constat în 3 luni de chirie, dacă îmi aduc bine aminte. Tocmai ce spuneam, o grămadă de bani! Bani pe care îi cărasem pe drum, cu sufletul la gură şi panică în fiecare por.

Andrew, că aşa îl chema pe domnul care ne-a împlântat în căsa aia, a plecat urându-ne încă o dată bun venit… Mda. Eu eram super obosită, dar am zis să ieşim din camere să mai cunoaştem din colegii de casă. Şi uite aşa l-am cunoscut pe Chris, un localnic roşcat şi tatuat pe braţe care pur şi simplu nu mai tăcea. Ne ţinea într-una că lui îi place rugby şi nu fotbalul pentru că la fotbal sunt doar nişte sissies care se prefac că sunt răniţi. Ascultam şi habar nu aveam ce să zic. Oricum îmi picau ochii în gură după o zi petrecută pe drum.

Nici nu m-am obosit să desfac bagajele. Mi-am scos doar prosopul imens să mă acopăr. Normal că a trebuit să fiu împotrivă să-mi iau sacul de dormit, dar am zis că nu are rost să ocupe şi ăla jumătate din bagaj când oricum a doua zi după ce ne instalam mergeam să-mi cumpăr ce-mi trebuie.

Bineînţeles că a trebuit să fie ceva în neregulă. Dacă era totul cum trebuie nu se mai aliniau stelele. Nu funcţiona caloriferul! Şi uite asta am petrecut o noapte în frig, acoperită cu toate hainele din bagaj.

A doua zi, ne-am învârtit ca nişte curci plouate prin oraş. Nu am găsit niciun magazin, pentru că, normal, erau puţin mai departe de unde am mers noi. Nu mi-am cumpărat o pilota, în schimb am luat o oală şi o tigaie. Trebuia să începem de undeva.

Şi uite aşa am petrecut încă o noapte dormind în frig.

Şi a durat cam o săptămâna sau două să vină un instalator să vadă ce e în neregulă. Şi asta după multe rugăminţi, pentru că degeaba am fost să discut cu proprietarul, eu trebuia să-l sun pe instalator. L-am sunat cred că în fiecare zi şi raspunsul lui era ba că avea treabă, ba că vine şi apoi nu mai venea.

Într-o zi chiar îmi spusese că o să ajungă, aşa că l-am aşteptat în casă până am simţit că îmi degeră degetele de la picioare. Mi-am zis că nu vine nici în ziua aia aşa că am plecat în oraş să mai cumpăr câte ceva. Şi bineînţeles, când m-a întorceam spre casă şi mai aveam 5 minute până să bag cheia în yală, m-a sunat să-mi spună că el a fost şi nu a găsit pe nimeni. Că să vezi norocul!

I-am spus calm că mai am 5 minute până ajung şi l-am rugat să mă aştepte, dar bineînţeles, că un om de treaba ce a fost, a spus ceva în engleza lui de baltă cu accent de nord şi a închis. Am ajuns şi acasă să-mi dau seama că plecase. Şi uite aşa, încă o noapte în frig. Oricum reuşisem să-mi iau o pilotă şi o cuvertură din poliester care ţinea de cald.

A doua zi a venit domnul şi a reparat caloriferul, şi în sfârşit puteam sta liniştită că n-o să mă trezesc cu nasul degerat.

 

Traiul la comun

 

Un chin! Fiecare făcea ce-l tăia capul. Unul punea muzică exact când altul avea nevoie de linişte. Unul, defapt acelaşi cu muzica, îşi invita prietenii acasă şi se iscau scandaluri şi ţipete de la băutură. Ţi-era şi frică să mai ieşi din cameră, mai ales că eram şi de altă naţionalitate. Nu aveam de unde să ştim cum ar fi reacţionat, beţi fiind. În primul an, ţin minte că Bogdan dormise cu un briceag sub pernă, pentru orice eventualitate. Când l-am întrebat despre el a spus ceva despre paranoia şi colegul de lângă, şi anume Chris, care invita tot felul de oameni la el în cameră.

Aveam chei la cameră dar m-a pus pe gânduri. Oricum eu nu aveam niciun briceag să-mi pun sub pernă. Aveam în schimb tacâmurile pe care le ţineam într-un sertar. Erau bune şi alea.

Nu s-a întâmplat nimic, dacă asta va întrebaţi. Nu a intrat nimeni peste noi, iar Bogdan nu a trebuit să folosească briceagul. Nici eu – tacâmurile.

Până la urmă, cu ajutorul lui Chris (a fost şi el bun de ceva până la urmă) am eliberat un dulap din bucătărie unde ne-am pus lucrurile pentru bucatarie. Gata cu tacâmurile în sertarul de chiloţi. Aveam tot ce ne trebuiea şi nu se atingea nimeni de dulapul nostru. Eh, au fost vreo 2 daţi când mi-am găsit furculiţa în chiuveta plină cu vase împuţite de câteva săptămâni, dar am trecut peste. Bineînţeles, după ce am pus furculiţa la fiert.

În bucătărie erau tot felul de oale, farfurii şi tacâmuri să le folosim la comun. Nici că ne-am atins de ele. Ne-am cumpărat fiecare farfurioara lui şi le ţineam în dulap ascunse. Ceilalţi colegi de casă se foloseau de farfurii şi de restul, dar singura problemă a lor era că uitau să le spele. Şi uite aşa de făcea câte un Turn din Pisa în ambele chiuvete o dată. Niciodată nu a rămas o chiuvetă liberă.

Nici că m-am apropiat de vase. Cu toate că mă simţeam cam aiurea, fiindcă iar eram singura fată din casă şi mă gandeam că cine ştie ce cred aia de mine. Mda. Cu ce îmi ocupăm şi eu memoria. Mi-am văzut de treaba mea.

Într-o zi mi-am zis că fac curat pe bufetul ce corespundea cu dulapul nostru. M-am chinuit eu cu soluţii de curăţare şi lavete vreo jumătate de oră, iar rezultatul îmi plăcea. Acum să şi persiste. Pe naiba! După ce mi-am făcut mâncare m-am dus în camera să mănac pentru că bucătăria nu avea masă şi scaune. Nici jumătate de ora mai târziu m-am întors cu farfuria în bucătărie să o spăl şi s-o pun la locul ei. Şi ce să vezi? Ca prin minune, mizeria curăţată de mine era la loc. Nici că am mai făcut ceva. Cu toate că mă lăudase un coleg de casă din Ghana de cât de curat era bufetul. Probabil el a fost cel care l-a murdărit la loc. Trebuia să-i fi dat una peste ochi cu vreo lavetă. Da n-ai fi putut face curăţenie, nu? mi-am zis în gând. Nici că m-a mai interesat stadiul bufetului. Am recurs la folia de staniol. Acopearam bufetul când aveam nevoie şi apoi aruncăm folia. Simplu.

Nu prea aveam tangenţe cu colegii de casă. Ne mai întâlneam aşa din când în când pe hol, ne salutam şi atât. Doar când se stricase centrala de vreo 3 sau 4 ori am mai ieşit să dicutam cine a sunat landlord-ul şi ce au mai aflat. Şi bineînţeles, iar frig, doar că de data asta suferea toată casă, nu numai eu. Eu eram oarecum călită după frigul îndurat când am ajuns în oraş. Într-un final au schimbat centrala şi totul revenise la normal. Eh! Normal pentru casa aia!

Iarna era cel mai greu. Veneam în bucătărie să gătim câte ceva, îmbrăcaţi bine. Ne ieşeau aburi din gură, dar îndurăm. Trebuia să mâncăm. Şi din ce cauza era frig? Bănuiam că uitase cineva uşa de la curte deschisă sau intră frig pe sub ea. În nicun caz nu ne-am gândit că e din cauză că geamurile nu se închid. Da! Geamurile nu se puteau închide. Nu ştiu ce fel de meseriaş le-a montat dar nu îi dădeam niciun ban pentru ce a făcut. Şi uite aşa! Iar frig!

Când mai uităm de frig, ne lovea mirosul mâncărurilor vecinilor! Acum nu vreau să fiu răutăcioasă, că poate şi lor mâncărurile noastre li se par scârboase, dar Doamne Dumnezeule! Trebuia să am şi un nas sensibil şi să mă afecteze mirosurile. Coboram în bucătărie şi încercăm să-mi ţin respiraţia cât mai mult, şi bineînţeles că nu reuşeam. Îmi băgăm nasul în bluză, dar nu când erau bucătării acolo. Nu voiam nici să jignesc pe nimeni. Colegii cu mâncărurile foarte…”aromate” erau din Nigeria şi foloseau un fel de alge sau o plantă uscată care pur şi simplu degaja un miros teribil. Să nu mai punem la socoteală că domnii bucătari uitau să închidă uşa de la bucătărie, iar ”splendida mireasmă” ajungea până în dormitoarele noastre. Aveam un deodorant de camera pe care îl puneam în funcţiune de fiecare dată când găteau colegii.

Erau zile când nu se întâmpla mai nimic. Şi zile când se mai găsea câte unu să-şi uite hainele în maşina de spălat. Şi o zi întreagă! Nu voiam să mă bag să le scot eu hainele, dar până la urmă am făcut-o. Le-am aşezat pe maşină de spălat şi mi-am văzut de treabă cu rufele mele. Doar nu aveam să bat din uşă în uşă să întreb ai cui sunt chiloţii. Nimeni nu mi-a reproşat nimic, se practica asta, se pare.

Şi să închei capitolul trai la comun cu un subiect mai delicat, cât de cât. Într-o zi frumoasă, pe când coboram în bucătărie am zărit ceva mic de culoare gri pe gresie. Buuun! Ce-o fi oare? M-am apropiat, că să-mi dau seama că era de fapt un şoricel cu burtă-n sus. Nu mai mişca, săracul, de ceva vreme. L-am lăsat acolo, mi-a fost frică, scârbă, chiar nu ştiu, să pun mâna pe el. După câteva ore, după ce ştiu exact că au fost şi alţii în bucătărie, m-am dus să-mi fac de mâncare. Surpriză! Şoricelul tot acolo era. Halal colegi de casă! Probabil erau obişnuiţi cu astfel de…vizite. M-am îndurat eu până la urmă şi l-am luat cu un şerveţel şi l-am auncat în tomberonul din curtea din spate. Săracul!

Nu am crezut că există şoareci prin casele oamenilor… Pe naiba! La ce namile de şobolani am văzut prin boscheţii de pe stradă, un mititel se şoricel era lux.

 

5 Kilograme în plus

 

După cum, probabil, aţi ghicit, o să vorbesc despre mâncare. Ajunsă într-o ţară străină, fără mama care să-mi facă mâncare şi toate poftele, şi cu lenea care îmi apăsa crunt peste umeri, mâncam doar semipreparate: cartofi congelaţi, nuggets de pui în formă de dinozauri şi supe la plic. Acolo am încercat prima oară midii în sos alb, tot semipreparate.

Existau prânzuri gata în câteva minute. Trebuiau doar încălzite la cuptor. Ne-am propus să le încercăm, aşa că într-o zi ne-am cumpărat fiecare câte unul şi ajunşi acasă le-am preparat. Nici nu cred că ar trebui să menţionez că nici măcar nu arătau ca pe ambalaj, dar au fost comestibile totuşi. Ne-am aşezat în camera comună să le mâncăm. Ni s-au alăturat încă 2 colegi de casă, un nigerian şi un englez, care tot timpul mânca curry. Era roşu că racul şi la un moment dat am avut impresia că o să se sufoce. Curry-ul e foarte picant. Şi bineînţeles că ne-a oferit şi nouă să gustăm. Cum să ratăm o astfel de şansă. Oricum, proastă decizie! Am luat foc. Dar am supravieţuit.

De altă dată, nigerianul a fost cel care ne-a oferit să gustăm din mâncarea lui. Părea carne cu sos, la care adăuga o garnitură de orez. S-a dovedit a fi burtă de vacă. Nu am reuşit să mănânc, dar i-am spus totuşi că a fost bun.

Pe lângă sumedenia de preparate care existau pe piaţă, erau şi o mulţime de restaurante cu specific. Am intrat prima oară într-un restaurant cu specific chinezesc şi am încercat pentru prima şi ultima dată din viaţă mea, sushi. Au mai fost tentative să încerc şi în alte părţi, dar deocamdată nu s-au adeverit.

O altă contribuţie la cele 5 kilograme în plus au adus-o dulciurile… Multe dulciuri. Jeleuri în formă de vene de monstru (chiar aşa se numeau, Monster Veins cu gust de căpşuni), Pringles cu lamiae, sucuri de toate felurile, caramele etc. Acolo am gustat prima oară Coca-Cola Cherry, şi tot acolo am decoperit Coca-Cola la 3 litrii. Visul meu din copilărie! Am încercat toate dulciurile posibile şi tot ce avea eticheta colorată. Eram ca un copil de 5 ani scăpat cu cardul mamei la cumpărături. Ha ha! “Singur acasă: plecat la facultate”.

După ce am observant că am pus colăceii pe mine, mi-am zis că trebuie schimbată foaia, aşa că m-am apucat de gătit. Pe bune! Ciorbe şi tocăniţe că la mama acasă.

Mai scăpăm din când în când câte ceva dulce că nu ai ce-i face… trebuia să-mi menţin nivelul glicemiei în limite admise de lege.

 

Oraşul

 

Oraşul era foarte liniştit. Abia dacă vedeam oameni pe stradă în plină zi. Şi astăzi mă întreb unde erau toţi oamenii din oraş. La fiecare meci de fotbal străzile erau arhipline (mari suporteri ai echipei Sunderland, şi mari rivali cu oraşul Newcastle), iar într-o zi normala, nici ţipenie de om.

Străzile erau destul de înguste, iar casele aveau toate aceeaşi culoare. În zilele înnorate oraşul părea grotesc, ca în filmele de groază, pustiu şi gri. Parcă inducea depresie. Cu asta nu m-am putut acomoda deloc.

În primele săptămâni am vizitat aproape tot ce era de vizitat prin apropiere, muzee, plajă, parcuri şi monumente.

Plaja am descoperit-o în timp ce mergeam, împreună cu Bogdan, spre un supermarket găsit cu ajutorul Google Maps. Mergeam noi ce mergeam şi în depărtare am zarit ceva albastru după care am strigat în cor: “Uite marea!”. Nu ne-a mai păsat de niciun supermarket. Am luat-o pe o străduţă îngustă spre covorul albastru. O dată ajunşi pe plajă am început să simţim vântul cum ne îmbrăţişa oasele. Am făcut câteva poze, bineînţeles, apoi am pornit din nou spre supermarket, după ce ne-am amintit de ce am plecat de acasă în primul rând. Bineînţeles că era închis. Era ora 17:00 şi magazinul era închis. Păi, n-ai să vezi aşa ceva în România. Şi în mijlocul săptămânii. Ne-am întors acasă fără cumpărături. Dar măcar am văzut marea!

După ce am descoperit pe unde erau plajele, mergeam acolo cu fiecare ocazie. Eu mergeam când nu aveam ore şi era cald afară. Mă rog! Cât de cât cald…Mergeam să fac poze sau să citesc.

Îmi amintesc că într-o zi cu soare (oricum nu conta cât de mare era soarele pe cer, tot frig era afară) am mers pe plajă pentru o plimbare, împreună cu Bogdan, şi fiind amândoi foarte inteligenţi din fire am zis să ne băgăm în apă, măcar cu picioarele. Zis şi făcut. Am intrat amândoi în mare şi am îngheţat instantaneu, dar am rezistat eroic pentru câteva poze. După ce am ieşit din mare, ne-am astezat pe o bordură să ne uscăm şi să ne scuturăm nisipul de pe picioare pentru a ne încălţa. Am stat vreo 5 minute acolo, iar în astea 5 minute ne supăra un miros teribil. “Ce miroase aşa?” am întrebat eu strambandu-mă. Ne-am uităm în jur pentru a găsi sursa mirosului şi abia după alte câteva minute bune ne-am dat seama că defapt ne aflăm pe o plajă unde oamenii îşi aduceau câinii, iar noi stăteam fix lângă un coş de gunoi pentru fecale. Locuri noi, obiceiuri diferite. Învăţăm. A două zi Bogdan răcise. Cum am spus: foarte inteligenţi. S-a tratat, totuşi, cu mult ceai de ceapă şi paracetamol, pastila munune a engleziilor.

Cu toate astea, marea oferea un peisaj superb, mai ales la răsărit şi la apus. Răsăritul l-am prins când ne întorceam din club. Ajunşi acasă, nu aveam somn şi am zis că ar fi o idee bună să mergem să-l vedem. Un peisaj superb. Oraşul nu ducea lipsa de peisaje superbe.

Am vizitat muzeele din oraş, toate având intrarea gratuită. O să le menţionez, doar pentru cei curioşi care poate vor să ajungă pe acolo într-o bună zi: Sunderland Museum Winter Gardens, Monkwearmouth Station Museum şi Naţional Glass Centre. Mai sunt şi altele, dar eu doar la astea am reuşit să ajung. Am mai descoperit câte ceva de istoria oraşului Sunderland, dar nu am fost noi prea interesaţi să şi reţinem ceva. Cel mai mult mi-a plăcut Sunderland Museum Winter Gardens, pe care l-am vizitat de mai multe ori pe parcursul anilor petrecuţi în acel oraş. Winter Gardens era o grădina de interior cu tot felul de plante şi palmieri. Exista chiar şi un mic heleşteu cu crapi Koi sau crapi japonezi. Vis-a-vis de el se aflau câteva băncuţe aşezate în amfiteatru unde oamenii se puteau bucura de linişte pentru a se relaxa sau pentru a citi o carte bună. Chiar m-a impresionat plăcut acea grădina şi sper ca pe viitor să o pot vizita din nou.

O altă locaţie ce m-a impesionat cu peisajele sale a fost zona de lângă Penshaw Monument, o replică a templului lui Hefaistos din Atena. Am avut de mers 3.5 mile, asta înseamnă aproape 6 kilometrii. Dar a meritat. Peisaje superbe şi exerciţii de cardio. Câmpuri vaste se întindeau în jurul oraşului. Totul era verde, până şi iarna, câmpurile rămâneau de un verde aprins. Acolo am hrănit prima dată o lebădă. Toate animalele sălbatice erau obusnuite cu oamenii, aşa că se apropiau fără teamă lebedele şi veveriţele. Recomand din suflet şi această locaţie.

Am vorbit destul despre ce e de vizitat. Să va povestesc şi despre lucrurile de zi cu zi, cum ar fi magazinele, autobuzele şi oamenii întâlniţi.

Aveam la dispoziţie autobuz gratuit pe traseul facultate – campus. Trebuia să prezentăm la urcare, legitimaţia de student. După primul drum cu acest autobuz ceva m-a surprins, şi într-un mod plăcut. La coborâre toţi studenţii au mulţumit şoferului, iar acesta îi saluta pe toţi cu zâmbetul pe buze. Autobuzul avea doar o uşa în faţă, deci toţi cei ce urcau prezentau actele sau biletele, sau cumpărau călătorii direct de la şofer. M-am obişnuit repede să pregătesc legitimaţia la fiecare urcare şi să mulţumesc la fiecare coborâre.

S-a întâmplat ca într-o zi să fiu singură în autobuz. Am prezentat legitimaţia şi m-am aşezat pe un scaun. Când am ajuns la destinaţie am mulţumit şoferului, iar acesta mi-a darut cel mai sincer zâmbet de care am avut parte în ziua respectivă, urmat de răspunsul: “Nicio problema. Ai grijă!”. Avusesem o zi proastă şi probabil şoferul a citit asta pe chipul meu. Cert este că după ce mi-a răspuns, am zâmbit şi eu, şi dintr-o dată, m-am simţit mai bine. Existau oameni cărora chiar le pasă de alţii şi erau mulţumiţi şi le plăceau ceea ce faceu de zi cu zi.

În magazine, de exemplu, cum ajungeam la casa de marcat, mă întâmpinau cu zâmbetul pe buze şi mă alintau cu diferite nume: pet, flower, darling etc. Le răspundeam cu câte un zâmbet, iar câteodată mă gândeam că unii oameni chiar sunt făcuţi pentru a lucra în contact direct cu clienţii. Probabil ajuta şi salariul pe care îl aveau, să fac o mică paranteză şi o mică comparaţie cu România.

Existau magazine de caritate în centrul oraşului. Magazine de care pur şi simplu m-am îndrăgostit. Haine, accesorii, puzzle-uri şi cărţi la preţuri de nimic. La mâna a doua bineînţeles. Îmi plăceau ofertele de gen 3 cărţi la o liră sau puzzle-uri la 2 lire. De acolo mi-am mai completat mica mea bibliotecă şi bineînţeles garderoba şi colecţia de puzzle-uri.

 

Universitatea

 

O chestie super tare! Nicio legătură cu facultăţile din România (din câte am înţeles). Facilităţi super, de la biblioteca deschisă 24 din 24, la camere pentru rugăciune pentru musulmani, de la oameni cu zâmbetul pe buze gata să te ajute, la profesori care obişnuiesc să iasă cu studenţii la câte o bere. Oameni deschişi cu care poţi discuta diferte subiecte.

Cum am spus profesorii erau oameni super de treabă. Ne întâlneam la cafeneaua de la facultate sau la cantină şi stăteam de vorbea şi nu neapărat despre lecţii sau teme. Despre tot felul de subiecte. Am avut profesori de mai multe naţionalităţi, deci am avut ce învăţa de la ei, cu toate că anii aveau accent, până la urmă ne-am înţeles şi din mâini. Eh gumesc, nu am dat din mâini. Prea mult!
Cantina facultăţii m-a şocat, să spun aşa, cel mai mult. Într-o zi, din curiozitate şi bineînţeles de foame, am mers acolo. Ştiam că e scump pentru portofelul meu dar am zis să încerc. Ghiciţi ce mi-am cumpărat? Adică ce era la meniu? Cartofi prăjiţi cu … pizza. Da! O porţie de cartofi prăjiţi şi o felie sau câte voiai de pizza. Ăsta era meniul! Interesant, nu? Măcar dacă n-ar fi fost produse congelate… De altă dată mi-am luat nişte noodlesi cu ceva carne de pui cred. Proastă decizie şi de data asta! Până la urmă m-am convins de mâncarea lor şi mâncam acasă.

Biblioteca era un loc magic, cel puţin pentru mine şi Bogdan, mai ales în primul an de facultate. Mergeam acolo să ne încălzim pentru că acasă era un frig de îngheţau apele. După cum am spus mai sus, se tot stica centrala. Totodată mergeam acolo pentru a ne uităm la seriale. Netul de acasă nu funcţiona niciodată cum trebuia, iar când ne era lumea mai dragă, pica. Îmi plăcea la bibliotecă pentru că nimeni nu avea nimic cu tine. Mergeam singură cu căştile în urechi şi îmi vedeam de treabă. Şi nu eram singura care proceda aşa.

***

Am organizat evenimente ce faceu parte din modulele studiate. În primul an am organizat petrecerea de Crăciun a facultăţii de turism, iar pentru a strânge banii necesari pentru decoraţiuni şi alte necesare am organizat un cake sale. Eu am făcut parte din echipa de vânzare de prăjituri şi nu numai vânzare. A trebuit să le şi coacem. Am cumpărat tot felul de cake mix-uri şi ne-am pus pe treabă. Am copt şi am decorat prăjituri şi torturi de ne-a venit rău (la propriu, pentru că normal că am şi gustat din ele şi erau super dulci). În ziua cu pricina am umblat în tot campusul să vindem prăjituri. Am strâns ceva bănuţi din asta, iar prajturile rămase le-am împărţit între noi.

În al treielea an a trebuit să organizăm un eveniment cap coadă. Aşa că ne-am pus pe brainstorming şi ne-a venit idea cu “Sunderland’s got talent”. Zis şi făcut. 4 juraţi, dintre care 2 profesori şi 2 studenţi. Am comandat chiar şi un trofeu din sticlă personalizat. Ieşise un eveniment în toată regula. Ne pricepem, ce să mai!

 

Vizite

 

Studiam Events Management, adică cum să organizez evenimente, iar pe lângă asta am avut cursuri legate de industria hotelieră şi marketing. Practic, studiam turism. Cred că din toată universitatea, cei de la turism erau cei mai câştigaţi pentru că am mers în excursii gratuite ce făceau parte din cursurile studiate. Am vizitat Whitby de 2 ori, o dată să vizităm oraşul şi a doua oară am fost la Whitby Goth Weekend, unde au participat o grămadă de oameni îmbrăcaţi în diferite ţinute, de la gotici, la cyberpunk-işti, la steampunk-işti…

Altă destinaţie vizitată a fost Alnwick Castle (aici s-a filmat Harry Potter şi Piatra filosofală). Waaaa!!! Castel!!! Peste tot produse legate de Harry Potter! Nu am vizitat castelul pentru că a fost filmat Harry Potter acolo, ci eram în trecere pentru că lângă castel avea loc Shrove Tuesday, un festival local unde două echipe rivale de fotbal amator se întâlneau pentru un meci amical şi o tăvăleală în norori.

Am fost chiar şi la un meci de fotbal la stadionul din oraş. Ţin minte că juca Sunderland AFC împotriva celor de la Queens Park Rangers FC. Nici în ziua de astăzi nu ştiu cu ce se mănâncă fotbalul… Dar atunci a fost interesant. Am deprins şi eu febra unui suporter adevărat şi am început să mă bucur de meci.

Am vizitat Durham pentru Lumiere Durham Light Festival, un festival cu lumini şi proiecţii. Cel mai impresionant moment fiind proiecţia de pe catedrala Durham. Am fost la o cursa de cai, la Sedgefield, unde ne-a prins ploaia, dar a fost frumos oricum. Am văzut caii, o cursa de cai şi am băut câte o bere.

O altă destinaţie vizitată gratuit a fost Holy Island of Lindisfarne, o insula de maree de pe coasta de nord-est a Angliei, care este legată de Northumberland de un drum pavat care este acoperit de maree de două ori pe zi. Din tot ce am vizitat, Holy Island m-a impresioat cel mai mult. În primul rând faptul că dacă nu pleci sau vii până la o anumită ora rămâi pe insula sau nu mai poţi veni pe insula. Este liniştită şi natură este la putere.

Pe lângă vizitele incluse în modulele studiate, aveam posibilitatea să mergem în excursii cu alţi studenţi, contra cost bineînţeles. Aşa am vizitat o parte din Lake District, unde ne-a prins ploia fix când traversăm cu vaporul lacul Windermere.

Iar pe lângă acestea, am mai avut şansă să merg la un concert, gratuit, doar pentru că cunoşteam pe cineva care cunoaştea pe cineva. Am fost la concertul Bon Jovi din 13 Iunie 2013, ce a avut loc pe Stadium of Light din Sunderland. Şi cu toate că eu ştiam doar vreo 2 melodii, mi-a plăcut. A fost o experienţă frumoasă.

Am păstrat toate biletele şi tot ce am cumpărat de peste tot. Sunt puse în cutia lor specială. O cutie de papuci, dar specială.

 

Din lac în puţ

 

Mai sus am povestit despre casa unde am locuit în primul an… acum o să-mi spun amarul despre casa unde am locuit în anul 2 şi 3 de facultate. (Mai bine rămâneam tot acolo!)

Bun! Următorii 2 ani am locuit într-un apartament (teoretic). Era defapt livingul din casele englezeşti modificat. Eu aveam camera din faţă, unde era geamul acelea ieşit înafară, unde ar încăpea o canapea, de obicei aşa e în filme. Eu aveam o masă enormă, câteodată mutăm canapeaua în loc. Mă tot plictiseam de cum arăta camera şi învârteam obicetele de mobilier între ele. Lângă camera mea era bucătăria şi am ajuns la primul defect din casa aia. Tot fumul şi mirosul care se mai făcea în bucătărie erau scoase printr-un ventilator, dar nu afară. Erau ventilate direct la mine în cameră. Mda… ce pot să spun. Foarte ingenioşi, englezii ăştia!

Un lucru bun aş putea să-l notez, ca fiind faptul că locuiam aproape de mare. Ne mai trezeam noi să mergem să vedem răsăritul. Asta după ce veneam din cluburi. Nu ne-am fi trezit aşa de dimineaţă! Încă un lucru bun ar fi că eram doar noi 2 în acea casă, deci ne făceam noi curăţenie şi nu mai aveam grija că luăm ceva de la altcineva…

Şi cam atât. Am terminat cu lucrurile bune.

La prima ploaie mai zdravănă, că deh e Anglia – plouă încontinuu şi sunt doar 3 zile pe an cu temperaturi mari-, am aflat că geamurile erau puse doar de decor. Da! Îmi ploua prin geam! Se scurgea apa pe sticlă şi apoi intra în mochetă, unde chiar s-a făcut ceva mucegai sau ceva, nici nu ştiu şi nu vreau să aflu ce fiinţe am avut în cameră şi pe sub mochetă. A două zi am cumpărat scotch, dar scoth gri de repara orice! Ducktape! Am lipit geamul pe margini! Degeaba! N-am mai băgat în seama. Oricum nu am mai prins vreo ploaie ca aceea.

Şi că tot sunt la capitolul geamuri, să povestesc şi cum era în camera lui Bogdan. Avea un geam mai micuţ, cu o draperie micuţă. Când era dată la o parte nu se observa, dar când trăgea draperia peste geam, se mişca în voia vântului. Să se noteze că geamul era închis! Cred că în casă aia era un fel de Triunghiul Bermudelor. Se întâmplau chestii curioase şi inexplicabile… adică cum să plouă prin geam? Cum să bată vântul prin geam? Repet: englezii sunt foarte ingenioşi.

Ca şi în primul an, am mâncat frig pe pâine. Utilitatiile nu erau incluse în chirie deci ne descurcăm noi… economie şi încălzire cu aeroterma, care şi aia consuma curent. Pentru curent cumpăram câte o cartelă pe care o introduceam într-un aparat şi gata, aveam lumină. Let it be light! Când mă mai apuca ora de lectură citeam sub pătură, noroc că aveam tabletă şi nu mai consumăm nici curent, şi eram complet acoperită.

***

Aveam vecini interesanţi, ce pot să spun. Am avut chiar şi un al doilea coleg de apartament. M-am trezit cu un şoricel la mine în cameră, pe care l-am tot alergat prin casă până ce şi-a găsit refugiu după aragaz. Şi am impresia că şi sfârşitul tot acolo l-a găsit.

Am avut vecini de palier, o femeie cu fiul ei. Şi acum chiar nu vreau să fiu rea dar glumeam cu Bogdan că erau coborâţi din palmier. Şi nu ne refeream neapărat la faptul că erau de origine africană, dar erau pur şi simplu lipsiţi de respect, făceau gălăgie, vorbeau tare, urlau, copilul ăla fugea şi îşi trântea picioarele pe coridor, trântea uşile. Am găsit uşa de la intrarea comună deschisă larg, şi nu mă miră dacă tot ei au uitat să o închidă. Până la urmă s-au mutat şi am rămas noi liniştiţi la parter. Dar au început cei de deasupra!!!

Deasupra noastră locuiau doi tipi de origine chineză. Am zis că nu are ce să se întâmple. Era doar faptul că nu ne puteam înţelege cu ei, pentru că habar nu aveau o boabă de engleză. Nu înţeleg de ce mai merg la facultate în Anglia când se uită că la curci la ore şi la ceilalţi oameni care vorbesc cu ei în engleză. Să revenim. În fiecare zi la ora 17:00 se apucau de tocat. Nu ştiu ce, dar tocau. Cred că aveu ora fixă de dat cu ceva în ceva. Şi tocau, şi nu mai terminau. Bogdan mai urla la ei să termine, se auzea prin pereţi că deh, casele englezeşti sunt făcute din ceva mai rău decât chirpiciul, se opreau din tocat apoi continuau. Până la urmă ne vedeam de treabă, puneam muzică şi uităm de tocatul lor.

Fiind pereţii foarte subţiri auzeam tot! Auzeam până şi vibratul telefonului tipului din camera de deasupra camerei mele. Să nu mai zic de râgâieli şi alte zgomote produse de corp! EWWWWW!

Bogdan auzea tot ce se întâmpla în baia celor de deasupra. Deci cum mergea un chinez la baie ştia pentru ce şi cât timp stătea. Şi din nou sunete! EWWWWW! Şi apoi tremurat de ţevi şi panică că poate pocneşte vreuna. Am început chiar să facem glume aiurea. “Cum ar fi să cadă un chinez cu tot cu budă la tine în cameră?” îl întrebăm şi apoi râdeam amândoi. Să aflu după ceva vreme, pe când eu eram în ţară, că defapt căzuse tavanul la el în cameră… Englezi ingenioşi, fac case din carton şi scotch…

Acum să povestesc o chestie ce o s-o ţin minte toată viaţa. Are legătură şi cu faptul că mutam mobila prin cameră. O mutam, fie că voiam alt decor, dar în principal o mutam să nu-mi curgă apă pe ea. Da! Să nu-mi curgă apă pe mobilă! Din bec!

A început într-o zi că oricare alta. Pic, pic, pic, din bec, care şi ăla era prins cu 2 fire aiurea. Am sunat la mentenanţă, au venit 2 tipi masivi să se uite despre ce e vorba. Au intrat în casă şi s-au postat în mijlocul camerei mele şi se uitau cum curge apă din bec. Probabil şi ei erau şocaţi. Apoi m-au întrebat cu acentul ăla al lor dacă am găleţi. Iniţial nu am înţeles ce vor de la viaţa mea aşa că m-am uitat nedumerită la Bogdan să-mi traducă. Bun, voiau găleţi! Adică bă băiatule!!!! Dacă aveam, nu crezi că aş fi pus să se strângă apa în găleţi? Ingenioşi!!!!! S-au dus la vecinii de desupra şi au început cu strigăte. După câteva minute coboară unul din tipi şi-mi explică că defapt se înfundase furtunul de la maşina de spălat. Bun! Au mai stat ei acolo, au reparat şi au plecat! Adică, aşa au zis. Că au reparat! Mi s-a spus că au legat futunul de la maşina de spălat la chiuveta din bucătărie. Buuuuun!

Câteva zile de linişte, apoi iar s-a pus pe curs apă din bec. Merg sus la vecini, zic poate rezolv eu ceva. Nu ştiu, să oprească maşina de spălat sau ceva. Ajung acolo, îmi deschide unul din tipi. Se uită la mine că la maşini străine. Îi spun ce s-a întâmplat şi îmi spune că el nu foloseşte maşina de spălat şi că nu e de la ei. Cum mama ta să nu fie de la tine? Dacă îmi curge apă în cap? Şi tu eşti cel ce stă deasupra mea? Sun din nou la mentenanţă. Vin tipii din nou, direct la chinezi de data asta. Din nou strigăte. Că să aflu că defapt dragii mei vecini înfundaseră chiuveta. Dar ei nu vedeau. Ei aveau treabă cu maşina de spălat, dacă nu funcţionează nu inundă pe nimeni. Mda! Cum să nu vezi că dă chuveta pe afară, frate? Şi uite aşa am ţinut-o ceva vreme. Ba se operea câteva zile, ba începea iar “ploaia” din bec.

Ţin minte că începuse să picure exact când îmi era lumea mai dragă şi dormeam. Pic, Pic, Pic! Picătura chinezească!!!!! M-am trezit şi ma uitam cum picură… apoi nu ştiu prin ce miracol ieşise Bogdan din camera lui să meargă a baie. I-am arătat tavanul, apoi m-a primit la el în cameră pentru următoarele câteva ore de somn. Acolo am dat de draperia care se mişca în bătaia vântului. Mi-am pus pătura în cap şi mi-am văzut de somn.

 

Viaţă de student

 

Pe lângă traiul la comun şi tot ce am îndurat, pe lângă kilogramele în plus acumulate din cauza mâncării nesănătoase sunt şi poveştile amuzante din cluburi şi de la petreceri, peripeţiile şi jocurile din plictiseală.

Când stăteam acasă cu scopul de a face research sau de a lucra la vreun eseu, stăteam în camera lui Bogdan, era mai mică şi se încălzea mai repede. Puls că abia nu stăteam singuri. Dar de fiecare dată când făceam asta, în loc să facem ceva productiv pentru facultate începeam să jucăm nişte jocuri aiurea de ghicit ochii de vedete sau de ghicit vocile vedetelor. Bogdan mânca bătaie pe pâine! Obişnuiam să facem karaoke pe Roxette, şi ţin minte că ne dădeam tot interesul şi puneam tot sufletul în melodii.

Mergeam în club aproape în fiecare luni. De ce lunea? Pentru că era noaptea studenţiilor şi totul era cât de cât mai ieftin. Dansam până dimineaţă, totul era super, de la atmosferă la oamenii din jur. În fiecare luni era o altă tematică în clubul pe care îl frecventam. Am prins petrecere unde am primit pizza gratis, de altă dată am primit gogoşi. Alte daţi se aruncau mingi de ping-pong, iar cine le prindea primea câte un shot de ceva… Am prins şi eu o minge o dată. Proastă decizie! M-am dus la DJ (el împărţea shoturile) i-am dat mingea şi mi-a turnat dintr-o sticlă direct pe gât, o chestie verde. Ce să mai! Mă luase durerea de stomac instantaneu! Nu ştiu ce am băut acolo dar nu cred că se riscau chiar să dea lumii lichid de baterie.

Într-o ieşire am câştigat un charm Pandora chiar. Fusese o ploaie de baloane, iar în baloane erau diefrite premii. Primul balon pe care am reuşit să-l prind a avut un voucher pentru un charm. Am fost sceptică la început, dar când am ajuns la magazin şi am arătat voucherul, tipa de acolo mi-a scos o tavă plină cu charmuri din care să-mi aleg. Zis şi făcut. Îmi alesesem unul care costa 62 de lire. Îmi dăduse şi bonul în caz că îl returnăm sau ceva. 62 de lire!!!!! Mai bine îmi dădeau banii în mâna. Nici în ziua de astăzi nu port charmul ăla.

De altă dată premile oferite erau oferite de un sex shop, deci vibratoare şi chiloţi comestibili… Ce-i drept nu m-am prea agitat pentru vreun premiu în seara aia. Dar, am văzut tipele ce tocmai câştigaseră vibratoare. Erau în al noulea cer.

Buuun! Să vedem acum părţile amuzante din cluburi.

Primisem nişte vouchere cu băuturi gratuite, printre care şi câte 2 shoturi de vodka la alegere. Am ajuns la bar, ne-au pus în faţă un meniu cu vreo 20 de arome de vodka. Eu mi-am ales Bubblegum şi Chilli. Proastă alegere! Am băut-o pe cea de Bubblegum prima. Şi mai proastă alegere! La cea de Chilli rămăsesem fără aer. A trebuit să cer un pahar de apă de la bar să-mi revin. Pfiu! Am trăit!

Am păţit să mă calce una pe degetul mic cu un toc stiletto. Nu mi-am mai simţit piciorul vreo jumătate de oră. Am păţit să-mi ceară un tip (foarte alcoolizat) să-l sărut. Aşa brusc şi dintr-o dată. În niciun caz! Dar o dată, recunosc, am făcut-o. Am sărutat un tip găsit în club şi pe care nu l-am mai văzut în viată mea. Am sărutat chiar şi o altă tipă. Şoc! Ţin minte că am şocat pe toată lumea atunci!

O dată am întrecut puţin măsura la pahare şi pur şi simplu nici în ziua de astăzi nu-mi amintesc ce s-a întâmplat, dar din spusele celor din jur am aflat că din nou am sărutat un tip, dar de data asta fusese un tip cu care chiar am vorbit, un tip care îmi părea simpatic. Păcat că nu-mi amintesc totuşi! Aş fi vrut să am amintirea asta cu el!

***

Pentru a face un banunt în plus pe lângă ce îmi trimiteau ai mei, am încercat să mă angajez. Slabe şanse. Am trimis cv-uri şi am mers din magazin în magazin lăsând câte un CV, până am fost chemată la un interviu pentru un post de ospătar. Nici măcar nu-mi făcuse contract că deh, era un restaurant mic deţinut de un kurd, care nu ştiu cum şi ce afaceri făcea. La interviu mă luase la dans, ceea ce pur şi simplu m-a dezgustat. L-am refuzat, bineînţeles. Ne înţelesesem la o sumă pe zi pentru un interval de 8 ore, dacă îmi amintesc corect, şi bineînţeles că după a tot încercat să-mi dea mai puţin invocând scuza că nu au fost prea mulţi clienţi. Nu m-am lăsat. Mi-am primit de fiecare dată suma pe care am stabilit-o. Într-o zi m-am trezit cu poze cu el postate pe proflul meu de Facebook. Le-am şters apoi l-am luat la întrebări şi ce mi-a spus? Că nu el e de vină. Telefnul. Mda… 2 săptămâni am stat acolo… a încercat să-mi bage pe gât nişte chestii pe care nu le făcusem şi că dacă nu făceam aşa ceva mă promova că şi manager. Minciuni!!! Mi-am băgat picioarele pe româneşte şi nu m-am mai dus. Încă o experienţă de neuitat. Cam traumatizantă, ce-i drept!

 

Călătorii cu peripeţii

 

Şi a venit şi primul zbor cu avionul de una singură. Eram terifiată. Cu o seară înainte mi se instalase un gol în stomac şi nu mai reuşeam să scap de el. Aveam zbor cu escală, că deh, nu există zbor direct din Newcastle spre Bucureşti. Aveam escală la Amsterdam şi era de vreo 58 de minute, dacă mi amintesc bine.

Avionul din Newcastle nu fusese o problemă. Aici am avut destul timp să găsesc poarta şi tot ce trebuie, doar m-am dus cu câteva ore înainte. În Amsterdam era problema. După ce am aterizat, golul din stomac mi se mărise. Aveam impresia că nu voi prinde avionul celălalt. Toată lumea se mişca, parcă cu încetinitorul. Până la urmă am coborât cu bine, apoi m-am uitat în jur după tabele şi panouri cu următoarele zboruri. Nu era prea complicat, doar aeroportul era micuţ. M-am orientat repede şi am găsit poarta, asta după ce am făcut check in, din nou. Am urcat în avion şi dusă am fost.

Cu vreo trei sferturi de oră ne-a anunţat că ajungem deasupra Bucureştiului. Nu mai aveam stare. Mişcam din picior, de altfel un tic nervos de-al meu. Când în sfârşit am aterizat, m-am garabit să-mi iau catrafusele şi să cobor, dar din nou aceeaşi problemă, ceilalţi se micau ca melcii. Am aşteptat şi am aşteptat până ce au coborât toţi din faţa mea. I-am urmărit, pentru că habar nu aveam unde trebuie să merg. Când în sfârşit am văzut nişte oameni care lucrau la aeroport am zis să-i întreb pe dânşii de unde îmi iau bagajul de cală. Mi-a răspuns una cu aşa o scârbă de parcă cine ştie din ce lucru important am deranjat-o. Am trecut peste. Mi-am văzut de drum, mi-am găsit trolerul şi apoi şi pe ai mei.

După vacanţă, golul din stomac se instalase din nou. Trebuia să fac escală în Paris de data asta. Aeroportul era mult mai mare, a trebuit să merg o grămadă pe jos, apoi să iau metroul până la poarta mea. Am întrebat personalul aeropurtului, în engleză bineînţeles, pe unde trebuie să merg. Curios e că ei înţelegeau, dar nu voiau să şi vorbească engleză, aşa că îmi dădeau indicaţiile în franceză. Naiba ştie ce au spus, poate chiar m-au înjurat, pentru că cu toate că am studiat franceză la şcoală timp de 11 ani, habar nu am o iotă. Bine că aveam mai mult timp la dispoziţie să mă învârt prin aeroport. Am găsit poarta mea, într-un final, şi mi-am văzut de drum.

Acum pot spune că sunt expertă în făcut rezervări de zboruri şi călătorit cu avionul.

 

Încheiere

 

Am avut multe peripeţii şi am băgat un frig de cred că mi-a ajuns pentru toată viată, dar nu regret că am plecat să studiez acolo. A fost o experienţă de neuitat, cu bune şi cu rele. Am cunoscut oameni noi, oameni interesanţi, oameni cu altfel de gândire faţă de ce eram eu obişnuită. Am vizitat locuri noi şi interesante. Am terminat o facultate într-o ţară străină. Îmi place când le spun oamenilor asta. Se miră şi apoi mă întreabă de ce nu am rămas acolo? Mda… Consider că şi România e frumoasă şi se pot face multe aici, dar din păcate e locuită… 😊

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s